Editoriale Octavian Paler

Editoriale lui Octavian Paler, asa cum au aparut ele in ziarul "Cotidianul"

vineri, iulie 07, 2006

14-3-2006 O capodopera care nu-mi apartine

Cum am ajuns sa am complicitati cu Dumnezeu, asemenea dlui Becali.

Rog cititorii sa ma scuze ca, azi, intorc spatele „istoriei“ atat de interesante de pe malurile Dambovitei pentru a clarifica un mic mister „metafizic“.

1. Totul a inceput prin toamna, cand m-am straduit, cu un succes nesigur, sa conving pe cineva ca textul, gasit de el pe Internet, semnat cu numele meu, „Paradoxul vremurilor noastre“ (si pe care-l inclusese intr-o carte pregatita pentru tipar), nu e scris de mine.

Vreo luna mai tarziu, am fost anuntat de o doamna, care vroia sa-mi dea o veste placuta, ca „sunt publicat“ de o revista din Toronto. A doua zi, am primit revista. Pe pagina a treia sus, cu fotografia mea alaturi, am dat peste… „Paradoxul vremurilor noastre“. Am fost sfatuit sa „protestez“, dar mi s-a parut ridicol s-o fac. Cum pot interzice altora sa se joace, cu numele meu, pe Internet? Ar fi fost o proba de vanitate. Si, cum stiu ca nu exista vanitati inteligente, m-am abtinut.

2. Prin iarna, intr-una din acele zile cu ger de crapau pietrele, am primit un telefon din America. Ma suna din Chicago dl Cristian Balan, in casa caruia am fost acum vreo unsprezece ani. Si de care ma leaga, in afara de gratitudinea pentru ospitalitate, o aventura palpitanta, in cursa spre aeroport, povestita in „Jurnalul american“ din „Aventuri solitare“. Din vorba in vorba, dl C.B. ma felicita pentru un text preluat de o publicatie romaneasca din America de pe Internet si „din cateva jurnale din tara“. M-a fulgerat o banuiala. „Nu cumva se cheama «Paradoxul vremurilor noastre»?“. „Nu, nu - a venit raspunsul -, se cheama «Interviu cu Dumnezeu»“. Am ramas blocat. Apoi, l-am rugat pe interlocutorul meu sa-mi trimta si mie „discutia“ purtata in Ceruri.

3. Acum vad ca gluma se ingroasa. De aceea m-am hotarat s-o iau in serios.

Saptamana trecuta, un domn din Brasov, M.L. (nu-mi permit sa-i dau numele intreg si adresa), mi-a scris pentru a ma asigura ca sunt autorul unei capodopere! Dupa ce mi-a marturisit ca nu poate face aprecieri „asupra intregii mele opere“, care „l-a atras totdeauna“, dar „a cuprins-o prea putin“, conchide: „Stiu, insa, ca «Interviu cu Dumnezeu» este o capodopera pentru eternitate“. Si-mi multumeste pentru „osteneala“ pe care mi-am dat-o, adaugand ca ea „este o binefacere pentru noi“.

Intrucat e posibil ca admiratia dlui M.L. sa fie sincera (si nu o ironie), ma vad obligat sa declar ca nu o merit. Si ca nu tin sa fiu un impostor. Nu eu i-am luat lui Dumnezeu interviul pe care autorul real al „capodoperei“ (mult prea modest pentru un reporter metafizic) l-a publicat pe Internet si in diverse reviste sau jurnale cu numele meu!

Eu nu-mi permit sa discut atat de familiar cu Tatal nostru ceresc. Nu sunt in stare nici sa-mi imaginez unde anume se afla Dumnezeu si cum isi supravegheaza opera! Singura „impertinenta“ pe care mi-am permis-o a fost sa tresar cand am aflat ca Van Gogh concepea Judecata de Apoi ca pe un moment in care Dumnezeu se va justifica pentru suferintele pe care le-a tolerat.

Pentru cei care, eventual, au nedumeriri, reproduc „interviul“ cu pricina, asa cum a aparut in „Micromagazin, Romanian Meridian“ la 17 decembrie 2005.

- Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci…, zise Dumnezeu.

- Daca ai timp…, i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.

- Timpul meu este eternitatea… Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a raspuns:

- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca… iar apoi tanjesc iar sa fie copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani… iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul, iar astfel nu traiesc nici prezentul, nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp.

Apoi am intrebat:

- Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii tai?

- Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc… si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc, dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti, ca trebuie sa se ierte si pe ei insisi.

- Multumesc pentru timpul acordat…, am zis umil. Ar mai fi ceva, ce ai dori ca oamenii sa stie?

Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:

- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna.•